Sofisme

In secolul al V-lea  i.Hr. apar sofistii. Doi dintre cei mai faimosi au fost Gorgias si Protagoras. Sofistii erau sceptici cu privire la posibilitatea de a demonstra adevaruri absolute si mai curand credeau ca existau motive pentru a sustine atat o teza, cat si contrariul ei. O aceeasi teza putea sa se dovedeasca adevarata sau falsa in functie de contextul in care se sustinea. Din acest motiv, ei erau deosebit de interesati de chestiuni de retorica. Sofistii mai sustineau si un fel de relativism moral, conform caruia nu exista un bine sau un rau absolut, intrucat ceea ce este bine pentru unii se poate dovedii rau pentru altii, lucru valabil si pentru justitie.
O conceptie relativista asupra justitiei si de aceea asemanatoare cu cea a sofistilor o putem gasi intr-o veche povestire araba care demonstreaza cat de absurd este relativismul sofistilor:
"Doi prieteni care erau intr-un litigiu s-au dus la cadiu ca sa le faca dreptate.
Unul dintre ei a expus cazul in felul urmator:
- Prietenul meu m-a tradat. A intrat la mine in casa cand eu erau plecat, mi-a furat magarul si banii. Cer sa fie pedepsit dupa dreptate.
Cadiul a spus:
- Ai dreptate.
Atunci celalalt s-a aparat aducand urmatoarele argumente:
- Nimic din toate acestea nu este adevarat: eu nu am furat acel magar, ci mi l-am luat inapoi, pentru ca eu i l-am imprumutat mai intai, iar el nu mai voia sa mi-l inapoieze. De asemenea, imi datora acei bani. Cand el a venit acasa s-a napustit asupra mea sa ma loveasca. Mie trebuie sa-mi faci dreptate, nu lui.
- Ai dreptate, a incuviintat cadiul.
- Domnule, nu se poate ca amandoi sa aibe dreptate, a intervenit ajutorul cadiului.
Iar cadiul i-a raspuns:
- Asa e. Si tu ai dreptate."

Perspective asupra existentei umane

de Silviu Rogobete – Doctor in filozofie si consul general al României la Cape Town, Africa de Sud.

Daca ne uitam sinceri, realist, la ce se vede in fata ochilor nostri, la ceea ce experimentam in fiecare zi, la ceea ce se intampla in viata noastra imediata, nu atat ca indivizi ci ca natiune, ca tara, ca grup, ca umanitate, dar mai apoi si ca indivizi, daca suntem foarte onesti lucrurile prind o anumita perspectiva. Stiu, suntem crestini si prin aceasta perspectiva este schimbata radical, insa daca ar fi sa facem abstractie de dimensiunea crestina a existentei noastre, daca ar fi sa facem abstractie de ceea ce stim prin revelatie, prin putere divina, daca ne uitam la viata din jurul nostru, la evenimentele din viata noastra, la evenimentele din casele noastre, ajungem la o concluzie destul de dura, o concluzie care nu este foarte fericita: totul pare a fi nedrept, totul pare a ne conduce catre deznadejde, inspre lipsa de perspectiva, inspre lipsa de speranta, inspre lipsa de intelegere. Exista o carte in Sfanta Scriptura, poate unii dintre voi ati ignorat-o, insa mie mi-a indreptat pasii catre Cristos poate mai mult decat oricare carte a Bibliei, este cartea Eclesiastului. Acolo gasim perspectiva unui om care vrea sa se uite realist la ceea ce este in jurul lui si sa traga concluziile ca atare, fara nici un fel de cosmetizare, fara o pune retusuri ca lucrurile sa para mai frumoase decat sunt, fara a incerca sa le combine altfel decat cum le vede in imediata lor valoare.
Daca veti citi cartea Eclesiastului veti observa ca o tema recurenta, o tema care apare din timp in timp in mod constant, este ideea aceasta de a vedea lucrurile care se intampla sub soare, de a vedea ce se intampla aici, in imediatul din jurul nostru. Daca va veti uita la concluziile Eclesiastului veti vedea ca sunt unele din cele mai sumbre posibile, insa in acelasi timp, probabil Eclesiastul este cartea care face cea mai profunda si realista radiografiere a existentei umane. Eclesiastul este cel care are curajul cel mai mare de a spune la ce concluzie poti sa ajungi cand te uiti la tot ceea e sub soare si concluziile sunt foarte foarte dure, extraordinar de sumbre, dar reale. Eclesiastul spune ca incearca sa faca tot ceea ce se poate face sub soare si concluzia lui este in mod constant dezamagire, dezolare, goana dupa vant. Totul este vanare de vant, totul este un gol continuu in care ne miscam. Cand crezi ca ai obtinut ceva esti rasturnat din nou, cand crezi ca ai obtinut ceva esti trantit din nou, esti lovit din nou. Vezi nedreptati, vezi ca oamenii care sunt neprihaniti sufera si vezi ca cei care sunt cei mai mizerabili posibili cresc din toate punctele de vedere. Unde este dreptatea? Unde este realitatea a ceea ce ar trebui sa vedem sub soare? Concluziile Eclesiastului sunt extrem de sumbre, este primul care vorbeste despre disperare ca fiind element central al existentei omului care se uita la lume in realitatea ei, asa cum o poti vedea cand te uiti sub soare.
Eclesiastul spune: “Soarta omului si a animalului este aceeasi; aceasi soarta o au amandoi; cum moare unul, asa moare si celalalt, toti au aceeasi suflare, si omul nu intrece cu nimic pe dobitoc caci totul este desertaciune. Toate merg la un loc; toate au fost facute din tarana, si toate se intorc in tarana. Cine stie daca suflarea omului se suie in sus, si daca suflarea dobitocului se pogoara in jos in pamant? Asa ca am vazut ca nu este nimic mai bun pentru om decat sa se inveseleasca de lucrarile lui: aceasta este partea lui. Caci cine-l va face sa se bucure de ce va fi dupa el?”
Concluzia Eclesiastului, singura concluzie rationala: fi disciplinat, bucura-te de tot ce ai si incearca sa iti traiesti o viata pragmatica, cat de cat coerenta ca altceva nu mai este. Nu mai cauta sensurile dincolo de ceea ce crezi ca poti vedea imediat. Perspectiva este foarte sumbra. Ce apare acolo este deznadejdea, este dezolarea, este dezamagirea. Mai mult de atat el spune: “M-am uitat apoi la toate asupririle care se fac sub soare: si iata ca cei apasati varsa lacrimi, si nu este nimeni sa-i mangaie! Ei sunt prada silniciei asupritorilor lor, si n-are cine sa ii mangaie!”
Si aici concluzia ingrozitor de trista dar reala pentru o perspectiva a vietii de sub soare:
“Si am gasit ca mortii, care au murit mai inainte, sunt mai fericiti decat cei vii, care sunt inca in viata. Dar mai fericit decat amandoi am gasit pe cel ce nu s-a nascut inca, fiindca n-a vazut toate relele care se petrec sub soare.”
Vedeti, cu mult mult inainte de Emil Cioran, cu cateva mii de ani cineva a vorbit despre neajunsul de a te naste. Emil Cioran a fost filozoful roman care nu a inteles sensul existentei sau cautandu-l nu l-a gasit sub nici o forma si a zis “Mai bine este de cei care nu s-au nascut inca”. E un mare neajuns ca ne-am nascut pentru ca atunci cand ne uitam la lucrurile care sunt sub soare, lucrurile par sa nu aibe nici un sens, nici o coerenta. De ce intr-un cutremur mor si cei buni si cei rai? Sau poate mor doar cei buni iar cei foarte rai scapa. Unde este dreptatea? Unde este logica, unde este coerenta a ceea ce inseamna viata de sub soare? Concluzia este disperarea. Cioran a scris inca o carte numita “Pe culmile disperarii”. Asta este ceea ce ne ofera perspectiva de sub soare. Viata pe care o vedem la imediata ei valoare, atunci cand ne uitam in mod direct la ceea ce se intampla in jurul nostru, cand nu avem o alta perspectiva, concluzia nu poate fi alta decat neajunsul de a ne naste, nu poate fi decat disperarea, nu poate fi alta decat urcarea pe o culme care nu e o culme a inaltimilor care te duce catre existenta adevarata ci una care te arunca in nebuloasa necunoscutului, este Culmea disperarii. Cioran s-a certat cel mai mult cu Sfantul Apostol Pavel, intr-un fel dusmanul de moarte a lui Emil Cioran, in cartea lui Lacrimi si Sfinti. De ce oare? Pentru ca Pavel vine si aduce o alta perspectiva, Pavel vine si sparge aceasta cupola care acopera universul si care pare a fi intreaga existenta de sub soare si ofera o sansa de a vedea dincolo de el. Ofera posibilitatea de a vedea dincolo de globul acesta solar care ne tine orbi, prada lumii noastre imediata, cazuti in capcana aceasta a disperarii, tocmai datorita faptului ca nu stim si nu putem sa vedem ce se intampla dincolo de soare. Pavel vine si ne vorbeste, in baza revelatiei intalnirii cu Cristosul cel Inviat, ne vorbeste despre o cu totul alta perspectiva.
Eclesiastul are doar cateva scantei, sclipiri de adevar in ceea ce priveste revelatia, sa nu uitam, era o perioada in care implinirea vremurilor nu aparuse inca, cand revelatia nu era suprema, cand misterul, cand taina care a fost tinuta ascunsa lumii se face revelata, deschisa, descoperita atat cat poate fi ea inteleasa de noi. Taina aceasta despre care Pavel spune “Cristos in voi, nadejdea slavei”. Cristos in voi, posibilitatea iesirii de sub cupola acestui soare care in loc sa ne lumineze, ne orbeste. Care in loc sa ne ofere sansa sa vedem lucrurile asa cum sunt, ne leaga de lumea materiala. Viata reala este dincolo de soare, este dincolo de perspectiva acestei lumi materiale.
Marele teolog Pavel vorbind despre aceasta noua perspectiva a dat mult de furca scepticilor si nihilistilor din toate timpurile, de aceea Cioran s-a certat atat de mult cu el. In scrisoarea catre Corinteni el spune “Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Cristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii”
Aceasta este de fapt continuitatea cu Eclesiastul, cu Cioran daca vreti. Daca numai pentru un nou discurs etic, un nou discurs comportamental ne-am pus nadejdea atunci suntem ultimii oameni, suntem cei mai nenorociti. Daca numai pentru a functiona mai bine in lumea asta, daca numai pentru a fi mai buni, mai corecti, mai apropiati de un cod etic bun ne-am pus nadejdea in Cristos atunci suntem cei mai nenorociti oameni. De ce? Pentru ca ne lipseste esenta de a fi urmas al lui Cristos, ne lipseste acea samanta de viata care este Cristos in noi, nadejdea slavei. Este acea transformare care vine din interior. Este acea transformare care in mod radical, in mod constant transforma vietile noastre inca din timpul vietii.Cristos prin Duhul Sfant lucreaza acea transformare in noi, incepe acel proces prin care moartea este inghitita de viata. Este un proces care incepe acum si aici.
Aceasta este perspectiva care zdrobese cupola dezamagirilor si a dezolarii totale pe care ti-o ofera privirea doar la lucrurile care se intampla in jurul tau, fara sa ai sansa intalnirii reale cu Dumnezeu. Intalnirea reala cu Dumnezeu nu trebuie doar sa ne transforme comportamentul, din oameni rai in oameni buni ci trebuie sa ne transforme intreaga existenta din oameni care traim in imparatia mortii in oameni care traim cu nadejdea vesniciei

Stopping by Woods on a Snowy Evening

Whose woods these are I think I know.
His house is in the village, though;
He will not see me stopping here
To watch his woods fill up with snow.

My little horse must think it queer
To stop without a farmhouse near
Between the woods and frozen lake
The darkest evening of the year.

He gives his harness bells a shake
To ask if there is some mistake.
The only other sound's the sweep
Of easy wind and downy flake.

The woods are lovely, dark, and deep,
But I have promises to keep,
And miles to go before I sleep,
And miles to go before I sleep.

Robert Frost

Despre principii - de Andrei Plesu

Cu cît reperele istoriei cotidiene şi ale propriului comportament sînt mai şubrede, cu atît se invocă mai des prestigiul hieratic al principiilor. Ne refugiem în aerul rarefiat al principiilor, ne justificăm, prin ele, lipsa de imaginaţie, sau de curaj, ne ascundem, viclean, după ele, cînd nu le folosim drept armă retorică împotriva unor preopinenţi antipatici. A-ţi lua distanţă faţă de principii trece drept dovada unui incalificabil relativism. E un abuz etic, un scandal.
Să ne lămurim. Principiile sînt bune. Sînt de neocolit. Cu condiţia ca recursul la ele să nu devină un reflex găunos, o reţetă mecanică, un substitut al dreptei judecăţi. Principium înseamnă „început“, „introducere“. Există şi accepţiunea de „temei“, „fundament“, „lege“ şi tocmai în această bifurcare de sens stă originea tuturor neclarităţilor. Una sînt principiile ştiinţei, (relativ) stabile, inconturnabile, lineare, alta sînt principiile cu care lucrează moralitatea, principiile după care ni se cere să ne conducem viaţa. Cele dintîi funcţionează normativ, aproape orb, celelalte sînt orientative, mustesc de plasticitate, de vervă organică. E foarte riscant să aluneci dintr-un registru într-altul, să te mişti în freamătul difuz al viului cu inflexibilitatea minerală a unor reguli abstracte. În exerciţiul judecăţii cotidiene, principiile sînt, întotdeauna, reperul prim, demarajul optim. Dar cine rămîne la ele ia linia startului drept capăt al cursei. Abia după ce principiile sînt fixate, începe efortul laborios al nuanţelor, al studiului de caz, al analizei contextuale. Principiile sînt bune cîtă vreme „dau drumul“ judecăţii, cîtă vreme nu afectează libertatea desfăşurării ei. Ele sînt, dimpotrivă, dizolvante, de îndată ce înlocuiesc judecata printr-o axiomă neînduplecată. O situaţie de viaţă este mai mult decît o ecuaţie. Legea morală nu seamănă cu legea gravitaţiei, iar mîntuirea sufletelor nu e o procedură chirurgicală. Ar fi prea simplu să putem sistematiza destinul fiecăruia dintre noi cu un set de criterii fixe: faci o listă de principii (cinci, zece, douăzeci?) şi le aplici farmaceutic fiecărei împrejurări. Nu vei obţine decît o judecată prefabricată, o schemă arbitrară, un calcul rudimentar. Viaţa e, ca să zicem aşa, mai complexă, iar omul – mai pestriţ. Cine nu judecă decît pe bază de principii trăieşte în plină ficţiune. Mai devreme sau mai tîrziu va fi victima propriei lui îngustimi.
Toţi ştim că nu trebuie să minţi. E un „principiu“ incontestabil. Dar Nicu Steinhardt descoperă, în închisoare, virtutea de a-ţi minţi anchetatorul. Nimeni nu e scutit, în viaţa curentă, de ispita minciunii salutare, benefice, caritabile. „Dacă nu vei spune minciuni, multe păcate ai să faci“ – spune, sibilinic, Avva Alonios, în Pateric. Problema nu este să nu minţi, ci să cîntăreşti cu discernămînt care sînt, în anumite circumstanţe, marginile tolerabile ale minciunii, dozajul admisibil al falsului, legitimitatea adevărului parţial. Evident, intrăm pe un teritoriu primejdios, în care resursele de autojustificare ale individului se simt provocate şi pot evolua delirant: ne e uşor să găsim imediat scuze pentru orice derivă, să fabricăm rapid iluzia propriei, nelimitate, îndreptăţiri. Protecţia ermetică a principiilor pare preferabilă. Dar viaţa nu e aseptică, nu e „principială“. Fiecare gest implică un pariu, fiecare decizie – un risc. Principiile indică, în toată această aventură, nordul, dar nu dau socoteală de traseele optime şi de accidentele de parcurs. Şi, mai ales, nu includ libertatea de judecată a lui Dumnezeu. Dacă judecata finală n-ar fi decît o pedantă aplicare de principii, notarul de cartier ar fi personajul cel mai indicat pentru a o oficia expert şi expeditiv.

Consumerism

Aproape orice situatie intalnita azi are echivalent in trecut, mai putin consumerismul! Consumerismul se defineste, in mare, ca fiind o inecuatie care descrie fericirea personala in functie de cantitatea de bunuri achizitionate, aflate in posesie, si de consum. Inecuatia are doi termeni: cel din stanga este fericirea personala, cel din dreapta este cantitatea de bunuri pe care o ai sau ti-o poti permite sigur la un moment dat.
Regula de baza, de fapt Axioma consumerismului este urmatoarea: Intre cei doi termeni ai ecuatiei nu poate fi egalitate niciodata si termenul din stanga (fericirea) este intotdeauna mai mic decit cel din dreapta (cantitatea de bunuri).
Stimulat prin inginerie sociala, consumerismul incurajeaza si apoi exploateaza nesatisfactiile si dezamagirile realitatii de zi cu zi. Cheia , catalizatorul care a determinat aparitia consumerismului este conceptul de surplus. Surplusul se defineste ca fiind situatia cind totul exista in cantitati mai mult decit suficiente pentru a intretine viata tuturor membrilor unei societati.
Dar, oamenii nu au abilitatea de a face fata acestei situatii. Dintotdeauna oamenii s-au confruntat cu situatii de criza in care ceva lipsea. Oamenii au dezvoltat multe strategii pentru a face fata deficitului dar surplusul este ceva peste puterile lor, deocamdata.
Efectul de baza al consumerismului este urmatorul: tinta (adica noi,eu,tu,el...) isi suspenda voluntar pe o anumita perioada capacitatile de judecata si de gandire in schimbul promisiunii de fericire. Prin urmare devenim sclavii propriilor noastre dorinte neimplinite lasind ratiunea deoparte si lasindu-ne ghidati doar de impulsurile neuro-chimice primare din sistemul nervos. In timpul acesta produsul dorit este asimilat cu un produs vital pentru supravietuire, lucru fals de altfel, dar de unde sa-ti dai seama din moment ce esti deja un sclav?

Nu uita!

"Morţii Revoluţiei ne-au dat libertatea, ca să scuipe pe ea cei care au pupat mîna dictaturii. Morţii Revoluţiei au căzut cînd s-a deschis focul şi s-au închis porţile bisericii ca să putem pune icoane în şcoli. Morţii Revoluţiei ne-au dat demnitatea ca să fim pălmuiţi de un clovn turbat, în forul democraţiei. Acei morţi sînt singurul adevăr de care am avut parte în ultimii 17 ani. Sacrificiul lor ne-a scos din puşcăriile gîndirii, ca să nimerim în puşcăriile minţii lui Vadim. În coşmarele cu foşti miliţieni, securişti, utecişti, prim- secretari, activişti, poeţi de curte, într-un cuvînt, lichele.

În anii ‘90, Liiceanu i-a îndemnat să tacă. Să aibă minima decenţă să stea deoparte. Dar ei au avut ticăloşia să iasă în faţă, să ne fluiere morţii şi să ne rîdă-n nas. Ruşine lor! Ruşine comuniştilor, ruşine celor care-i apără şi regretă!"

(de Maria Andries)

Mandria de a fi roman - de Andrei Plesu

Nu poti fi mandru (sau rusinat) de o calitate pe care n-ai obtinut-o prin merit sau prin optiune.
Nu te-a intrebat nimeni daca vrei sa te nasti roman si n-ai fost declarat roman de un juriu care ti-a evaluat, in prealabil, virtutile. Te-ai trezit roman, asa cum te-ai trezit barbat sau femeie, brunet sau blond, inalt sau scund. A spune, asadar, “sunt mandru ca sunt roman” e totuna cu a spune “sunt mandru ca am nasul carn”, sau “sunt mandru ca am ochi albastri”. Intrucat a fi roman nu e o alegere personala si nici un premiu acordat prin concurs, ci o determinare innascuta, nici mandria, nici jena, nici recunostiinta, nici insatisfactia n-au ce cauta aici. Mai departe: nu poti fi mandru de a apartine unei categorii atat de largi, incat ea contine, inevitabil, elemente contradictorii. Nu poti spune “sunt mandru ca sunt om”. Exista oameni care justifica, eventual, mandria de a fi om, dar exista si cazaturi, ticalosi, rebuturi, care fac specia de ras. La fel, exista romani de a caror concetatenie poti fi flatat, si exista altii care ne strica firma. Poti fi mandru de Eminescu, dar nu poti fi mandru de Alexandru Draghici sau de Ramaru. In cel mai bun caz, ai putea fi deci indreptatit sa fii mandru ca esti om cumsecade (nu om in general), sau roman de isprava (nu roman in general), desi a fi “mandru” de o calitate proprie, chiar reala, e oricum un comportament discutabil. Pe de alta parte, e cu totul nedrept ca romanii nereusiti sa se simta mandri ca fac parte din aceeasi categorie cu romanii reusiti. E scandalos ca Mischie sa fie mandru ca e din neamul lui Stefan cel Mare. Daca romanii sunt P.P.Carp, Bratienii, Maniu, Elisabeta Rizea, Enescu si Brancusi, ma bucur sa fac parte din aceeasi comunitate cu ei. Dar daca romanii sunt Ionescu-Caion, Horia Sima, Emil Bobu, Aurelian Bondrea si altii ca ei, nu sunt prea incantat de vecinatate. Romanii de anvergura, romanii de buna calitate slujesc frecvent de paravan, sau de instanta legitimatoare pentru tot soiul de derbedei, grabiti sa-si asume merite cu care n-au nimic in comun. Unii se comporta ca si cum meciul castigat de o echipa romaneasca e o victorie personala, o isparava a muschilor proprii. Copiii care se disting la olimpiade, gimnastele, campionii, muzicienii, scriitorii care ajung la o notorietate transnationala sunt resimtiti ca alibiuri ale valorii proprii. Chibitul e mandru de talentul celui din teren si ajunge sa se identifice cu el. Au castigat “ai nostri”, i-au batut “romanii nostri”, “suntem cei mai buni” sunt expresiile candide, dincolo de care se ascunde convingerea absurda ca cel care le profereaza e el insusi subiectul succesului. Nea Ghita il aplauda pe Ilie Nastase, ca pe un delegat al competentei proprii. Ilie nu e decat prelungirea pe teren a lui nea Ghita, instrumentul lui de lupta, mana lui dreapta. Romanul e cand Hagi, cand Nadia Comaneci, cand Tiriac, cand Brancusi, cand Mircea Eliade. Epuizat de atatea performante, el adoarme, in cele din urma, obosit, dar mandru. A invins pe toate fronturile. In dimineata urmatoare, lucrurile reintra, pentru o vreme, in normal: mici chiuluri si triserii cotidiene, strazi cu gropi, preturi mari, politicieni mincinosi etc. (“Treaba romaneasca...”) Intrebat, in particular, ce mai face, romanul raspunde cu obida: “Nu fac nimic! Nu vezi in ce hal suntem? Ce tara e asta?”. Dar intrebat de un reporter, in fata camerei de luat vederi, el se recompune, isi aduce aminte de stramosi si zice, fara sa clipeasca: “Sunt mandru ca sunt roman!”.

Declaratia de indepedenta

"Pe aici oamenii nu scuipa coji de seminte pe strada. Nici macar nu umbla cu bidoane de bere în mâna.
Pe aici pietrele nu sunt proiectile; ele si-au gasit rostul în ziduri tacute. Iar drumurile sunt facute pentru a-i avea pe cei dragi aproape, nu pentru a fugi.
Pe aici oamenii cresc singuri, ferindu-se de turme. Si nu vorbesc tare; nici nu sunt mândri, nici inutil de fericiti.
Pe aici... prin mintea mea."

(de Pasadia )

Masters of war

"Let me ask you one question
Is your money that good
Will it buy you forgiveness
Do you think that it could
I think you will find
When your death takes its toll
All the money you made
Will never buy back your soul"

(Bob Dylan - cântăreţ, compozitor, muzician şi poet american)

Ma enerveaza oamenii care: (2)

- se descalta in tren
- fumeaza in locuri unde acest lucru li se interzice in mod explicit
- vorbesc intre replici la teatru
- isi pipaie prietena pe intuneric la film
- se sterg la gura cu fata de masa sau maneca hainei
- vorbesc zgomotos, rastit, grosier, ofensator
- rad la propriile bancuri (stupide) si te someaza sa li te alaturi
- nu se prezinta niciodata, presupunand ca ii cunosti
- nu se urca in autobuz ci navalesc
- vorbesc tare


*Bibliografie: Radu Paraschivescu - Ghidul nesimtitului

Sonet CXIII - William Shakespeare

Cînd pleci, se-afunda-n suflet ochii mei,
Ei care calauza vietii sînt,
Pe jumatate orbi, ei n-au temei,
Par a vedea , dar vazul li s-a frînt.
Si inimii-ngrijate nu-i mai zic
De pasari , flori si iarba, nu retin
Si nu-si mai leaga vazul de nimic ,
Lasînd de toate sufletu-mi strain.
De vede ochi mîngîietori sau crunti,
Spre fete dulci sau hîde de-ar cata,
De vede zi sau noapte, mari sau munti,
Corb sau hulub, le da faptura ta.
Mi-i prea orbita inima de dor,
De-si pierd si ochii mei credinta lor .

Daca - Rudyard Kipling

Glossa de Eminescu si Daca de Kipling sunt poeziile mele preferate.

Dacă poţi în vijelie să-ţi păstrezi întreaga minte
Când îşi pierd cu toţii capul şi te fac răspunzător,
Dacă poţi să crezi în tine când ceilalţi au doar cuvinte
De-ndoială, dar să ţii seama de-ndoiala tuturor,

Dacă poţi s-aştepţi şi nu eşti obosit de aşteptare
Şi simţit de toată lumea, tu să nu spui o minciună
Şi să nu urăşti pe nimeni, chiar urât de fiecare
Fără-a-te feri cu mintea sau cu inima ta bună,

Dacă poţi visa, şi nu eşti robul visurilor tale
Dacă poţi gândi, dar fără a-ţi croi din gând un ţel
Biruinţa sau dezastrul întâlnindu-le în cale
Dacă poţi cu-aceşti făţarnici să te porţi mereu la fel,

Dacă poţi răbda în tihnă când din vorbele-ţi rostite
Ticaloşii fac capcane ca să prindă proştii-n joc,
Să vezi lucruri pentru care ţi-ai da viaţa, năruite,
Şi cu-aceleaşi vechi unelte să le-nalţi din nou la loc,

Dacă poţi juca la rişcă munca ta de-o viaţă-ntreagă
Şi s-o pierzi pe-o lovitură ca s-o iei de la-nceput
Cu aceeaşi hotărâre şi neistovită vlagă
Fără să suspini o vorbă, oricât ai fi de pierdut,

Dacă inima şi muşchii îi sileşti să se-ncleşteze
Şi să-şi facă datoria când de mult s-au istovit
Să stai dârz când nu-i în tine nici un muşchi să mai vibreze
Doar voinţa care-ţi strigă: "stai şi luptă neclintit!"

Dacă poţi păstra virtutea când vorbeşti cu biata gloată
Şi plimbându-te cu regii să ramâi cu mintea clară,
Dacă duşmani sau prieteni nu te pot jigni vreodată
Şi pui preţ pe fiecare, nu de tot din cale-afară,

Dacă poţi lupta cu timpul care fără milă zboară
Şi smulgi vreo şaizeci de clipe din minutul lung şi greu,
E al tău întreg PĂMÂNTUL, cu întreaga lui comoară
Însă mai presus de toate, EŞTI UN OM, copilul meu!

Încredere

- Veniţi mai aproape de margine, a spus el.
- Ne e frică, au răspuns.
- Veniţi mai aproape de margine, spuse el din nou.
Au venit. El i-a impins iar ei au zburat.

Glossa

Cred ca nici o poezie nu cuprinde mai multa filozofie ca Glossa lui Eminescu. Sa ne amintim ca...

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?...
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.
.............................

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.
.........................................
Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

Dragostea

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic. Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu este invidioasa; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte, şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc. Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

(Prima Epistola a lui Pavel catre Corinteni - Capitolul 13)

Peisaj cu batrani - Nichita Stanescu

S-au tocit sandaua, talpa osul, drumul, pamantul, lava.
E mai mult loc liber, ne putem intinde in fusul spatiului gol - orgoliul, slava.
Chiar si aerul si-a tocit vanturile de penele, si ele tocite.
E mai mult loc liber, ne putem intinde mai lenes zborurile obosite.
Sufletul s-a tocit de alte suflete,
Iar bataile inimii, nemaiintalnind nici un spatiu care sa le rasfranga, se umfla si explodeaza rand pe rand.
Ce lumina slabita ! Raza joaca-n ea insasi
Ca-ntr-o teava prea lunga, si sunetul ud se risipeste in cercuri atat de largi, incat cuvintele,
Cad printre ele si nu se aud.

Omul recent - de Horia Roman Patapievici

Oamenii de azi sunt cei mai bine hraniti, cei mai prosperi, cei mai liberi (sub raportul deplasarii in spatiu) pe care i-a cunoscut umanitatea. In acelasi timp, sunt oamenii cei mai slabi de inger, cei mai dependenti de confort si de consum, cei mai aserviti bunului plac al liberului arbitru, cei mai putin autonomi in judecatile lor, cei mai gregari (fata de Stat), pe care i-a cunoscut vreodata umanitatea. Intotdeauna s-a spus despre ei ca sunt noi, ca sunt innoiti. Cantariti, sunt insa prea lejeri. Evaluati, sunt de tot greoi. Constatarea mea este ca oamenii pe care ii produce intr-un ritm industrial modernitatea, care si-a iesit din propria ne-masura, nu sunt cu adevarat nici noi, nici innoiti: sunt, asemeni conservelor cu data de expirare pe eticheta, doar recenti... Omul recent este omul care, oricat timp ar trece peste el si oricata vreme l-ar slefui, tot rudimentar ramane. Pentru ca acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenta vreunui suflet, nici al lui si nici al lumii, el nu mai are resursele de a intemeia nici traditii si nici macar datini. (...) De ce? Pentru ca si-a pierdut existenta.